„Cine privește în afară visează; cine privește în interior se trezește.” — Carl Gustav Jung

Poate că și tu ai avut momente în care te-ai întrebat dacă ești suficient/ă. Nu pentru ceilalți – ci pentru tine. Poate că ai simțit acel gol interior care nu se umple nici cu validare din afară, nici cu performanțe, nici cu aplauze. Pentru că, uneori, ceea ce lipsește nu este o reușită în plus, ci acea relație blândă cu tine însuți. Acolo începe, de fapt, stima de sine.

Mi s-a întâmplat și mie, și nu o dată.

Am trecut prin perioade în care, deși părea că „am totul sub control”, înăuntru era zgomot: comparații, îndoieli, autocritică. Într-o astfel de perioadă, îmi amintesc că m-am înscris la un curs care, pe hârtie, era perfect pentru mine. Dar, în interior, vocea aceea subtilă îmi șoptea: „Cine te crezi tu să fii acolo?”, „Oare nu ești cu un pas în spate față de ceilalți?” Nu era despre curs. Era despre mine și despre acel tip de gândire care ne sabotează din umbră.

Ce m-a ajutat atunci?

Nu o rețetă rapidă, ci un proces.

Am început să îmi privesc gândurile cu mai multă luciditate, să le pun sub semnul întrebării. Să le răspund, uneori în scris, ca într-o conversație reală cu mine însămi. Să-mi las spațiu pentru imperfecțiune și să mă înconjor, conștient, de oameni care mă văd dincolo de nesiguranțe.

Ce mi-a reconfirmat că acest proces funcționează, nu doar în experiența personală, ci și în lucrul cu oamenii, sunt cercetările din psihologie care arată clar: felul în care ne vorbim nouă înșine influențează direct nivelul stimei de sine. Un studiu publicat în Journal of Personality and Social Psychology (Neff, 2003) demonstrează că autocompasiunea – nu autocritica – este predictorul cel mai puternic pentru o imagine de sine sănătoasă și reziliență emoțională.

În plus, experimente realizate de psihologul Albert Bandura, părintele teoriei autoeficacității, arată că încrederea în propriile abilități (chiar înainte de a le perfecționa!) contribuie decisiv la comportamente de succes și la bunăstare personală. Cu alte cuvinte, încrederea vine din acțiune, nu invers.

Poate că nu avem nevoie să fim mereu siguri pe noi. Poate că avem nevoie, mai degrabă, să fim dispuși să mergem mai departe chiar și atunci când nu suntem. Să ne dăm voie să învățăm, nu să demonstrăm. Să fim buni cu noi, nu perfecți.

Și poate că adevărata încredere nu se vede în momentele spectaculoase, ci în acele decizii mici pe care le luăm zi de zi:

✔ când ne spunem „am făcut suficient pentru azi”;

✔ când ne permitem pauza de care avem nevoie;

✔ când alegem să ne exprimăm, chiar dacă ne tremură vocea.

Este esențial să știi că încrederea în sine nu este un dat, ci o construcție interioară care se alimentează din consecvență, blândețe, curiozitate față de sine și alegeri conștiente.

Și da, uneori ai nevoie de o oglindă clară, oferită de un spațiu de consiliere – un loc unde să îți regăsești vocea autentică, fără măști, fără comparații.

Eu cred cu tărie în procesul transformării personale. Nu doar pentru că l-am studiat, ci pentru că îl trăiesc – cu fiecare client, cu fiecare poveste, cu fiecare pas mic care se transformă într-un pas mare în interior.

Dacă simți că e momentul să reconstruiești acea relație profundă cu tine, sunt aici. Cu empatie, instrumente validate și dorința sinceră de a contribui la echilibrul tău emoțional.

Încrederea în sine nu înseamnă să nu mai ai dubii. Înseamnă să nu te mai abandonezi în fața lor.